Basarabia între secera lui Soros şi ciocanul lui Molotov

septembrie 15, 2008

De Savatie Baştovoi

 

Basarabia – acest loc împresurat cu flori şi minciuni – nu este un tărîm de basm despre care ne povestesc barzii politicii de după 90 şi nici un spaţiu al lumii interlope prin excelenţă, aşa cum şi l-a imaginat bursa de zvonuri a României, ci, mai întîi de toate, o parte a lumii în care, ca peste tot, există şi o altă realitate decît cea comună. Există o serie de oameni vrednici de atenţie pe care România nu i-a cunoscut niciodată, dar pe care Republica Moldova i-a uitat, graţie defectelor politice ale celor două state care reprezintă, fără prea mare succes, unul şi acelaşi popor.

 

După 90, oamenii de cultură din Basarabia au fost supuşi unei provocări politice care pe unii i-a făcut celebri, iar pe alţii i-a aruncat în anonimat. Competiţia dintre cele două Regimuri, unul în agonie, altul născut prin cezariană, a dus la promovarea unor valori, mai bine zis criterii, de cele mai multe ori politice şi doar arareori estetice sau  morale. În această privinţă, politica occidentală, cu pretenţii reformatoare, prezentă în Republica Moldova prin instituţii de tot felul, nu s-a deosebit prea mult de politica totalitară a regimului sovietic, promovînd o cultură unilateral orientată.

 

Instituţiile străine au finanţat şi încurajat în ultimii 15 ani o serie de autori incerţi, a căror miză, de cele mai multe ori, era doar dărîmarea oarbă a tuturor valorilor, în cheia unui avangardism gregar, alteori de-a dreptul mitocan, proces care a produs o ruptură urîtă între generaţii, exprimată la început prin replici duşmănoase, iar la urmă printr-o neglijare arogantă la care se supun reciproc tabăra aşa-zis “tradiţionalistă” şi cea “postmodernistă”.

 

Poate că cineva ar încerca să mă convingă de existenţa unui fundal estetic şi cultural în procesul de “înnobilare” a înjurăturilor şi lucrurilor joase, eu însă mă arăt cu totul sceptic în faţa acestui fel de a gîndi cultura. Mărturisesc că aştept cu nerăbdare ceasul în care “tînăra generaţie” va reuşi în sfîrşit să treacă dincolo de baricada de ciorapi, chiloţi, mucuri de ţigară şi alte mizerii care alcătuiesc trufaşul lor univers “estetic”. Consider că a-ţi înjura mama pentru bani, aşa cum fac la propriu unii tineri autori sponsorizaţi de anumite instituţii europene, este o faptă nedemnă, care, prin nici o minune nu se poate transforma într-un act estetic.

 

Îmi permit aceste remarci ca unul care am făcut parte din “generaţia Soros” (primul meu volum de poezie a apărut în urma unui concurs sponsorizat de Soros) şi pentru că, pînă azi, sînt revendicat de grupurile literare cele mai non-conformiste cu putinţă. Ca poet, apar în antologii deloc tradiţionale, publicate în România şi alte ţări din lume, iar Mircea Cărtărescu a găsit şi pentru mine un loc în cartea sa “Postmodernismul românesc”. Aşadar, nu vreau să par un critic neemancipat al tinerei generaţii, din care, de fapt, fac parte, dincolo de preferinţele estetice şi morale ale fiecăruia. Nu este nici un secret că întreţin vechi prietenii cu cei mai activi dintre autorii post-avangardişti, răspunzînd, din vreme în vreme, unor discuţii pe teme literare care au fost făcute publice în diverse reviste şi ziare. Nu vin acum să stric aceste prietenii, ci doar îmi exprim părerea pe care, de altfel, am făcut-o întotdeauna cunoscută în discuţiile particulare. O părere la care, ca şi restul lumii, am dreptul.

 

Am suficiente motive să afirm că asistăm la un genocid cultural, dar şi fizic, la care este supusă această parte a lumii. Statisticile privind rata avorturilor, a mortalităţii printre nou-născuţi şi a mortalităţii în general, cît şi fenomenul migraţiei, care sfîşie pur şi simplu populaţia acestui colţ de lume, alcătuiesc o tragedie deloc mai mică decît deportările în Siberia. Falimentarea teatrelor, a revistelor literare şi de cultură, aruncarea în derizoriu a artiştilor talentaţi de altă dată şi distrugerea efectivă a sistemului de învăţămînt prin încetăţenirea mitei pe fondul salariilor de mizerie al învăţătorilor şi profesorilor, fac parte din acelaşi proces. A te înregimenta ideologic, prin literatura sau arta pe care o faci, în această armată ucigaşă pornită împotriva propriului tău popor şi propriei tradiţii este un act de trădare şi o crimă împotriva umanităţii.

 

Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie de începutul anilor 90 cînd toţi aceşti grozavi poeţi şi prozatori de azi ne întîlneam în redacţia revistei Basarabia care, pe atunci, purta sigla plină de mîndrie de „revistă a Uniunii Scriitorilor din Moldova”. Şi eu, şi Dumitru Crudu, şi Vakulovski am considerat cîndva o mare cinste să apărem în această revistă, alături de corifeii de atunci ai literaturii basarabene. Sigur că timpurile se schimbă, adolescenţii timizi şi săraci de altă dată ajung nume sonore. Însăşi revista Basarabia s-a cufundat de ani buni în uitare, lipsită atît de finanţarea statului moldovean, care o consideră o unealtă a opoziţiei, cît şi de fondurile europene, care au văzut în ea un organ al generaţiei tradiţionaliste. Însă dincolo de orice simpatii politice şi culturale, rămîne amintirea unei zvîcniri pe care nici o altă revistă basarabeană nu a reuşit să o provoace, nici măcar Contrafortul care, după umila mea părere, se situează voit în afara valorilor acestui spaţiu cultural.

 

Răpus de multe ori de diferitele dezamăgiri pe care, ca orice om, le-am suferit în viaţă, păstrez totuşi încrederea inocentă într-o posibilă revigorare a unui climat cultural decent în Basarabia. Vremea va arăta dacă această încredere este îndreptăţită sau nu.

Revista Basarabia, în formula sa nouă, este materializarea acestei nădejdi pe care o mărturisesc. Ca şi odinioară, aceasta va fi revista oamenilor care ştiu în ce cred, ştiu ce iubesc şi care nu se lasă umiliţi nici de ciocanul lui Molotov, nici de secera lui Soros.

 

Reclame

Hello world!

septembrie 15, 2008

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!